Lumea noastră este dominată de practica Economiei monetare (alias, "Sistemul Monetar"). Pe baza acestui sistem, "valoarea" a unui bun sau serviciu este în general definită de disponibilitate (gradul de răspândire sau deficit), resursele necesare, împreună cu suma/tipul de muncă umană implicate în producţie/serviciu. Pe baza acestei teorii de valoare, în cazul în care bunurile şi serviciile ar putea fi produse fără nici un fel de muncă umană, împreună cu resursele care ar fi din abundenţă, atunci valoarea (eticheta de preţ) ar fi zero, prin urmare, nu ar avea nici o valoare monetară. În cazul în care o astfel de situaţie s-ar produce, probabil, cu utilizarea automatizării pentru forţa de muncă şi procesele chimice pentru a găsi substituenţi pentru resursele limitate, întregul sistem financiar/profit nu ar avea nici o bază reală şi nu ar putea exista. Un curent subteran de conducere a pieţei este lipsa. Industria în general doreşte deficitul, pentru că prin aceasta cererea creşte. Această realitate creează o desconsiderare imediată pentru mediu şi consolidează metode abuzive care lucrează pentru a limita capacitatea de producţie şi disponibilitatea resurselor, mai degrabă decât a le extinde pentru binele general. Prin urmare, abundenţa este imposibilă. De asemenea, moneda în sistem este în mod deliberat făcută rară de către băncile centrale, forţând oamenii să se lupte între ei pentru că nu există niciodată abundenţă, perpetuându-se sărăcia şi stratificarea de clasă. Sistemul monetar impune "consumul ciclic", sau o cifră de afaceri constantă pe piaţă. Aceasta se traduce într-o tendinţă naturală/nevoie de a creea produse inferioare care se degradează rapid. În cazul în care ar fi create produse cu o durată foarte lungă de viaţă, fiabile, atunci piaţa ar suferi, pentru că puţini oameni ar fi nevoiţi să repare sau să re-cumpere un produs. Degradarea planificată conduce la un nivel ridicat de multiplicitate, la deşeuri şi la poluare. Dacă produsele ar fi concepute pentru o perioadă lungă de timp, prin utilizarea celor mai bune materiale şi metode cunoscute, sistemul monetar nu ar mai putea exista, pentru ca aceasta poate funcţiona numai atunci când input-ul financiar este menţinut constant sau în creştere prin generarea de noi achiziţii.

Definirea termenilor:

Termenul "Economie" este de obicei definit ca "ştiinţa care studiază producerea, distribuirea şi consumul de bunuri şi servicii"* De la începutul secolului 21 principalul mecanism al tuturor economiilor lumii este un "sistem monetar" într-o formă sau alta. Un sistem monetar foloseşte un mijloc de schimb, numit "bani", ca instrument de facilitare a muncii, producţiei, distribuţiei şi consumului de bunuri şi servicii. Folosirea acestui mijloc de schimb monetar, ca bază a sistemului economic, poate fi numită "economie monetară". Deşi toate ţările planetei folosesc teoria economiei monetare, există totuşi câteva diferenţe. În general aceste diferenţe sunt legate de gradul în care sistemul este controlat de guvernul ţării respective. Gama acestor diferenţe, mergând de la reglementare puternică către reglementare slabă, începe de obicei cu Comunismul. Comunismul este menţionat aici în forma sa istorică nu în cele idealizate care susţin eliminarea banilor"(control maxim al statului)", trece prin Socialism (control parţial al statului) şi se termină la Capitalism (control redus sau inexistent). Aceste diferenţe economice pot fi numite "sisteme sociale". Sistemul social dominant în prezent este Capitalismul. Capitalismul, aşezat adesea sub umbrela unui al concept teoretic numit "piaţa liberă", este definit ca: "un sistem economic în care mijloacele de producţie sunt deţinute de persoane private, folosite pentru a obţine profit, şi în care investiţiile, distribuţia, venitul, producţia şi preţul bunurilor şi al serviciilor se stabilesc în principal prin funcţionarea unei 'pieţe libere' ** O "piaţă liberă" este o operaţiune comercială nereglementată în care preţurile bunurilor şi ale serviciilor se stabilesc numai prin acorduri între vânzători şi cumpărători; în consecinţă cererea şi oferta determină preţurile şi alocă resursele existente, fără intervenţia guvernului”***. Noţiunea de "piaţă liberă" are multe interpretări şi şcoli de gândire. De exemplu una dintre cele mai extreme, dar încă active ideologii este "Şcoala Austriacă", care promovează ideea de "laissez-faire" înseamnând eliminarea totală a intervenţiei statului în economie. În această concepţie asistenţa socială şi alte servicii sociale asigurate de stat sunt considerate inadecvate. Evoluţia, aplicarea şi interpretarea economiei au produs o cantitate ameţitoare de materiale conţinând dezbateri nesfârşite. Intenţia acestui manual nu este de a prezenta un tratat de economie. De fapt, o temă principală a acestui manual este că, prin progres tehnologic şi eliminarea deficitelor, 99% din teoria economică devine învechită şi irelevantă. Acum, terminologia generală pe de o parte, un atribut foarte relevant al Economiei Monetare este "Teoria Valorii". Nivelul 'valorii' unui produs sau serviciu este derivat în principal din doi factori. Există, de asemenea, forme ale valorii chiar mult mai subiective, care sunt specific demografice, în cazul în care anumite "branduri", crează valoarea preţurilor (valoarea estimată), nu se bazează pe munca umană tangibilă sau o valoare materială, ci pe de "identitatea statutului" a elementului în sine, aşa cum este perceput de către cultura de consum. Aceasta este o formă mai puţin relevantă de "valoare economică" şi va fi discutată mai mult în secţiunea intitulată: "distorsionarea valorilor" mai târziu, în acest capitol. De asemenea, valorile de instrument financiar, cum ar fi emisiunile de acțiuni tranzacţionate pe piaţa de valori sunt, de asemenea, lipsite de relevanţă în sine şi, atunci când vine vorba de producţia efectivă şi de distribuţie: 1) Lipsa (disponibilitatea) materialelor folosite. 2) Cantitatea de muncă umană necesară pentru a produce un produs/serviciu. De exemplu: Imaginați-vă cantitatea de timp și efort necesare pentru a crea un simplu tricou înainte de apariția electricității și a tehnologiei industriale avansate. În ansamblu, procesul ar putea fi: pregătirea solului – plantarea sămânței de bumbac – supravegherea perioadei de creștere – culesul bumbacului – separarea sămânței de bumbac – torsulbbumbacului în fir – producerea materialului textil – și modelarea materialului textil în formă de tricou. Dat fiind scenariul de mai sus, din punct de vedere al muncii umane, valoarea acelui tricou ar fi relativ mare și probabil ar fi vândut la un preț potrivit cantității mari de muncă. Valoarea sămânței de bumbac (materialul component) ar fi neglijabilă fiindcă este produsă ca un produs secundar al recoltei anterioare, făcând valoarea rarității ei foarte mică. Așadar, adevărata valoare a acestui tricou vine de la munca implicată. Acum, ipotetic vorbind, ce ar fi dacă acest proces de producție nu ar necesita deloc muncă umană, în timp ce sămânța de bumbac/apa/lumina solară/solul și-ar menține abundența naturală? Care ar fi valoarea acelui tricou atunci? Evident, nu ar mai avea cu adevărat o valoare. De la începutul secolului 21, mașinile industriale au preluat rolul plantării și recoltării produselor agricole până la punctul în care un singur fermier poate acum lucra peste 1000 de acri de pământ (aprox. 404 hectare - n.t.) de unul singur. Apariția echipamentelor pentru textile, cum ar fi mașina care separă sămânța de bumbac, au redus efortul uman dramatic, în timp ce, cu utilizarea modernă a computerizării industriale, observăm o gravitare constantă către automatizarea totală a industriilor agricole și textile, printre multe altele. Ideea este că poziția “valorii economice”, ca noțiune economică aparent statică, este acum examinată profund de această influentă tehnologică (mărind libertatea de producție/abundența materială) care ar putea, teoretic, elimina complet noțiunea de ‘valoare’. Cand munca manuala este redusa/inlocuita de tehnologie si automatizare, ‘valoarea’ presupusa care echivaleaza acea ‘munca’ cu ‘pretul’ scade respectiv. ‘Valoarea’ rezultatului s-ar muta atunci la crearea/intretinerea masinariei, care acum serveste ca rolul de muncitori. In consecinta, cu cat mai eficiente, mai durabile si usor de intretinut aceste masini muncitoare sunt, cu atat scade ‘Valoarea’ productiei. Realizarea este ca modelul automatizarii masinilor, impreuna cu inovatiile moderne care gasesc inlocuitoare pentru resursele “rare” ar putea sa ne conduca intr-o pozitie unde nici un bun sau serviciu nu ar avea o “valoare” sau “eticheta de pret”. Pur si simplu, teoretic nu ar avea nici un sens. Pentru majoritatea, acesta este un lucru foarte dificil de considerat, datorita a ceea ce suntem obijnuiti sa traim in vietile noastre de zi cu zi. Indiferent de opinia voastra, realitatea este ca, modelul imbunatatirii tehnologice constante impreuna cu masinariile automatizate pot teoretic sa creeze un mediu economic unde abundenta materialelor si mijloacelor de productie sunt asa de mari si eficiente, ca majoritatea oamenilor nu prea vor avea nevoie sa “cumpere” nimic, cu atat mai putin sa “munceasca pentru a trai”, in sensul traditional. Mai exact, chiar daca masinile ar inlocui incet numai o minoritate mare de oameni, marind somajul, ramificatiile ar fi sistematice si tot sistemul economic ar creste din ce in ce mai mult in instabilitate si inoperabilitate. Aceste probleme le vom dezvolta in capitolele 2 si 5. Deoparte de aceasta idee, sa examinam niste macanisme empirice de care Economia Monetara, mai specific in contextul Capitalismului are nevoie pentru a mentine integritatea sistemului. In sectiunile ramase ale acestui capitol vom discuta cele 5 atribute de baza necesare pentru a mentine sistemul, motivul din spatele acestora si consecintele lor.

Primul Mecanism Nevoia de Consum Ciclic Rolul oamenilor într-un sistem monetar este în principiu împărţit în trei elemente distincte: Angajatul, Consumatorul, Angajatorul (sau Patron/Producător). Mai este şi Investitorul care sprijină financiar pe Angajat/Producător/Proprietar sau care face comerţ în pieţele financiare pentru câştig. Acesta nu este relevant în context deoarece nu este necesar să existe un investitior pentru ca sistemul de piaţă să opereze. Angajatul îndeplineste sarcini pentru angajator in schimbul unei “lefe” sau plăţi monetare, în timp ce angajatorul vinde un bun sau serviciu la consumator pentru “profit” – o altă clasificare a plăţii monetare. În schimb, şi angajatorul şi angajatul au rol de consumatori, pentru că plăţile monetare (“lefe” şi “profituri”) pe care le obţin sunt folosite pentru a achiziţiona bunuri şi servicii relevante supravieţuirii lor. Acţiunea de a achiziţiona bunuri şi servicii, care este rolul consumatorului, este ceea ce permite angajatorului să facă “profit”, de asemenea permiţând plata “lefei” angajatului. Cu alte cuvinte, nevoia de “consum” ciclic este ceea ce ţine angajatorul în afaceri şi menţine slujba angajatului. Acum, este important să înţelegem că acest ciclu plată-consum (sau “consum ciclic”) nu se poate opri, altfel toată structura economică s-ar prabuşi, pentru că banii nu ar mai veni la angajator, angajatotul nu şi-ar mai permite să işi plătească angajatul şi atât angajatorul cât şi angajatul nu ar mai putea perpetua ciclul prin a fi consumatori. Consecinţă: 1 – Nimic produs fizic nu poate menţine o durată de viaţă operatională mai mare decât ceea ce poate să menţină integritatea economică prin “consum ciclic”. Altfel spus, fiecare “bun” produs trebuie defalcat într-o cantitate respectivă de timp astfel încât să continue circulaţia financiară pentru a sprijini jucătorii (consumator/angajat/angajator) în joc. Această caracteristică poate fi definită ca: “Învechire Planificată”. Învechirea planificată poate lua în general două poziţii: a) Intenţionată: Reţinerea deliberată a eficienţei astfel încât produsul în discuţie să se strice. b) Din consecinţă: Scurtături luate în producţie (procesul tehnologic) bazate pe profit, de obicei în forma materialelor ieftine/construcţiei slabe, în efortul de a economisi bani şi a crea clienţi. Aceasta se manifestă imediat într-un produs inferior. [ex. = Folosirea plasticului pentru carcase la electronice este mai ieftină pentru companie şi consumator, dar durabilitatea acestui material este slabă în comparaţie cu titaniul de exemplu, care este mult mai scump.] 2 – Introducerea produselor şi serviciilor noi trebuie să fie constantă pentru a compensa orice creştere a eficienţei de la generaţiile anterioare de producţie, indiferent de utilitatea funcţională, generând cantităţi interminabile de deşeuri. Cu alte cuvinte, deşeurile sunt un produs secundar deliberat al nevoii industriei de a susţine “consumul ciclic”. Aceasta înseamnă că produsul înlocuit/învechit este expulzat, adesea la depozite de deşeuri, poluând mediul înconjurator. Multiplicitatea constantă accelereaza poluarea. ‘Nevoia de consum ciclic’, care ar putea fi considerată “motorul” ce dă putere întregului sistem economic este inerent periculoasă şi coruptă, pentru că natura necesităţii nu permite ca practicile ecologice să fie maximizate. Re-crearea constantă de produse inferioare risipeşte resursele disponibile şi poluează mediul. Pentru a exprima asta din alt unghi, imaginaţi-vă ramificaţiile economice ale metodelor de producţie care ar maximiza strategic eficienţa şi durabilitatea fiecărei creaţii folosind cele mai bune materiale şi tehnici cunoscute, disponibile în acel timp. Imaginaţi-vă o maşină aşa de bine construită încât nu ar avea nevoie de întreţinere pentru 100 de ani. Imaginaţi-vă o casă construita din materiale ignifuge şi unde toate electrocasnicele, reţelele electrice, instalaţiile si tot ce conţine, sunt făcute din materialele cele mai bune calitativ, şi cu cea mai mare integritate de pe pământ. Într-o asemenea lume mai sănătoasă, unde chiar am crea lucrurile să dureze, minimizând inerent poluarea/deşeurile din cauza lipsei de multiplicitate şi maximizarea eficienţei, un sistem monetar ar fi imposibil, pentru că, “consumul ciclic” ar încetini enorm, slăbind pentru totdeauna aşa numita “creştere economică”.

Mecanismul 2 Abundenţa deficitului În sistemul economic monetar, noţiunea "cerere-ofertă" este o binecunoscută componetă a construcţiei sistemului, în termeni simpli denotând faptul că, " cu cât mai mult există din ceva, cu atât mai puţin este demn de respect acel lucru". De exemplu, apa de băut este istoriceşte vorbind o resursă dintre cele mai abundente, care în mod natural nu necesită nici o plată pentru consum, în sens comercial. Oricum, ca urmare a poluării pânzei freatice şi a dezvoltării sistemelor centrale de furnizare a apei potabile în oraşe, filtarea şi furnizarea apei potabile a devenit acum o activitate comercială de vânzare, de multe ori aducând profituri mai mari decât vînzarea aceleiaşi cantităţi de petrol. Cu alte cuvinte, este profitabil ca resursele să fie sărace (rare).Dacă o companie reuşeşte să convingă publicul că ceea ce oferă ei este rar, cu atât mai mult profit vor obţine. Asta oferă o puternică motivaţie pentru a restrânge ciclul de producţie şi a păstra raritatea . Discutând pe un alt nivel, trebuie subliniat că băncile centrale din aproape toate ţările vor creea de asemenea raritate în ceea ce priveşte masa monetarş în sine, ,în ideea de a păstra controlul asupra pieţei (sistemului comercial). Bernard Lietaer, unul din fondatorii monedei europene (EURO) sublinia: "Lăcomia şi Competiţia nu sunt rezultatul neschimbatului temperament al omului... zgârcenia şi teama de deficit sunt de fapt create şi amplificate încontinuu ca un rezultat direct al tipului de bani pe care îi folosim... Putem produce mai mult decât destulă mancare să hrănim pe toata lumea... dar clar nu sunt destui bani să plătim tot. Deficitul este moneda naţională. De fapt, slujba băncilor centrale este să creeze şi să menţină acel deficit monetar. Consecinţa directă fiind aceea că trebuie sa ne luptăm între noi pentru a supravieţui." Ramificaţiile acestei "abundenţe a rarităţii " nu sunt altceva decât impiedimente. Dacă poate fi facut profit ca urmare a rarităţii generate de poluarea mediului, atunci aceasta creează o boală socială şi realimentează indiferenţa cu privire la mediu. Dacă companiile ştiu că pot să facă mai mulţi bani din acapararea resurselor şi menţinerea rarităţii, cum ar putea oare vreodată să apară abundenţa? Nu poate să apară, fiindcă corporaţiile vor fi motivate să creeze raritate dacă este nevoie. În schimb, raritatea creeată de băncile centrale privind masa monetară, sunt bazele motivaţiei prin care ne luptăm unii cu alţii, generând inechitate, comportamente primitiv-tribale în care fiecare luptă pentru el, produce factori de stress, conflicte şi boli.

Mecanismul 3 Primordialitatea Profitului Principiul fundamental care stă la baza sistemului monetar este PROFITUL, sau acapararea de bani prin intermediul exploatării altora (expolatarea omului de catre om, n.t.). Toţi participanţii jocului trebuie, pentru a supravieţui, să gasească o strategie pentru a-şi asigura venituri. Un "liber profesionist" caută cele mai bune metode prin care să poată fi plătit pentru serviciile sale, în vreme ce angajatorul (proprietarul, producătorul) caută o metodă de a reduce constant cheltuielile pentru a maximiza profitul. Aceasta este "mentalitatea" dominantă în sistemul monetar, şi aceia care se află în posesia celor mai mari averi sunt cel mai adesea cei mai lipsiţi de scrupule. În timp ce mulţi indivizi favorizaţi ai sistemului vorbesc la nesfârşit despre standardele "etice", în ciuda practicii generale, istoria însăşi ne arată că primordialitatea profitului este de fapt o boală care nu numai că otrăveşte individual, respectiv fiinţa socială şi standardele de viaţa, dar în aceeaşi măsură mediul de care suntem în mod virtual legaţi ca supravieţuire a speciei. Oricum, înainte să începem cu consecinţele negative rezultate din această "mentalitate", haideţi să considerăm ce gandeşte multă lume care vede în această prioritate a profitului ceva pozitiv, şi anume –"Iniţiativa". Conform teoriei, nevoia de profit oferă unei persoane/organizaţii motivaţia de a lucra la idei/produse noi care s-ar vinde pe piaţă. Altfel spus, se presupune că, dacă oamenii nu erau motivaţi de nevoia lor de a supravieţui prin obtinere de profit, progresul social ar fi fost limitat. Înainte de toate, cea mai mare contribuţie nu a venit de la corporaţiile ahtiate după profit. Nikola Tesla nu a perfecţionat producerea curentului electric pentru a face bani. Luis Pasteur, Charles Darwin, fraţii Wright, Albert Einstein şi Isaac Newton nu şi-au adus o contribuţie masivă societăţii din cauza unor interese materiale egoiste. Ceea ce este relevant cu privire la toate invenţiile utile şi în privinţa metodelor ştiinţifice este că ele vin din setea de cunoaştere personală iar intenţia din spatele tuturor acestor creaţii în mod natural n-are nimic de-a face cu preocupările umane sau sociale privind interesul personal şi supravieţuirea, ci detaşarea de acestea sunt motivaţia reală. Interesul în producerea profitului vine întotdeauna înaintea altor preocupări umane, şi doar o simplă privire asupra conservanţilor alimentari cancerigeni din alimentele noastre, asupra deteriorării planificate a aproape tot ceea ce se fabrică, laolaltă cu industria farmaceutică care cere 300 $ pentru o singură pastilă antibiotică, sunt suficiente indicii pentru ideea că "Iniţiativa Bazată pe Profit" este mai degrabă distructivă, pentru că adevarata iniţiativă nu se referă la o contribuţie socială în sens personal, cu atât mai puţin la a face avere prin orice metodă posibilă. Societatea noastră bazată pe sistemul monetar nu va rezolva nici o problemă, decât numai dacă rezolvarea ei poate să aducă profit. Consecinţa: Ramificaţiile sociologice/psihologice, rezultând de la o prioritizare peste proporţii a profitului , asupra conduitei fiinţelor umane. De fapt, o întreagă structură de control impus a fost creată pentru a se ocupa cu problemele perpetue asociate cu nevoia de a supravieţui prin venit/profit şi anume - Sistemul Legal. Deşi infracţiuni care nu sunt legate de bani (născute din egou, gelozie, depravare emoţională şi alte probleme psihologice) sunt curent o problemă, frecvenţa lor nu se compară cu infracţiunile care sunt comise atunci când motivaţia este de a dobândi bunuri sau bani. De fapt, daca definim "Infracţiunea" ca fiind Corupţie şi definim "Corupţia" ca fiind Pervertire Morală; Ne-loialitate, apare o perspectivă cu totul nouă, deoarece, dacă veţi urmări cu destulă atenţie, veţi vedea că aproape fiecare act strategic de venit monetar este corupt din construcţie... şi este acceptat ca fiind "normal" de către cultura condiţionată până la un punct fiind considerat tolerabil de către majoritate. De exemplu, când te duci la magazin să cumperi o cutie de cereale, 9 din 10 cazuri conţinutul ocupă numai 60% din spaţiul cutiei. Această "Strategie Publicitară" cum ar numi-o producătorul este de fapt o minciună vulgară. Agenţiile de publicitate, cu toate tacticile lor de manipulare socială, sunt probabil cele mai corupte instituţii de pe planeta. Din păcate am fost condiţionaţi să numim asta "promovare" sau "strategie". Mai multe despre pervertirea socială datorată publiciăţii vor fi prezentate în secţiunea "Distorsiunea valorilor" a acestui capitol. Acum, pentru a pune întregul spectru de corupţie monetară într-o perspectivă mai uşor de înteles, vom împărţi acest comportament aberant în 3 clasificări: Infracţiuni generale - Infracţiuni la nivelul unei corporaţii - Infracţiuni la nivel guvernamental. Infracţiunile generale, datorate dorinţei de bani, ajung de la furturi mărunte la vânzari ilegale, la fraudă şi la la jefuiri violente. Această reacţie adversă a sistemului monetar de obicei nu este analizată destul pentru a-i înţelege sursa, deoarece mulţi tind să considere aceşti "infractori" ca fiind un fel de anomalie socială, în loc să facă legătura între acţiunile lor şi nevoia de a supravieţui. Stresul şi alte efecte secundare asociate cu depravarea sunt de asemenea neglijate. Studiul "Merva-Fowles", efectuat de University of Utah în anii 90, a găsit legături strânse între şomaj şi infracţiuni. Şi-au bazat cercetarile pe 30 de zone metropolitane cu o populaţie totală de peste 80 de milioane de oameni. Descoperirile lor au dus la concluzia că o creştere de 1% a şomajului a dus la:  o creştere de 6,7% în omucideri;  o creştere de 3,4% în crime violente;  o creştere de 2,4% în infracţiuni de proprietate. În timpul perioadei din 1990 până în 1992, aceastea au rezultat în: • 1459 omucideri adiţionale; • 62.607 crime violente; • 223.500 infracţiuni de proprietate adiţionale. Dacă considerăm o persoană cu intenţii bune, cu un cod moral bun, un om model, şi îi luăm bogăţia şi resursele şi îl lăsăm într-un oraş sărac doar cu hainele de pe el, există o probabilitate foarte mare ca această persoană să înceapă să mintă, să înşele şi să fure pentru a supravieţui. Nu este surprinzător că cele mai sărace cartiere din Statele Unite au cele mai ridicate rate de infracţiuni. O persoană născută într-un mediu depravat, cu puţine resurse, educaţie slabă şi puţine locuri de muncă va face ceea ce este nevoie pentru a trăi. Ideea este că depravarea economică (raritatea), nu aşa numitele "tendinţe criminale" genetice, este de vină pentru acest tip de comportament aberant. Infracţionalitatea corporatistă, este aproape întotdeauna legată exclusiv de profit şi poate lua multe forme: Învechirea planificată; manipularea pieţei, outsourcing; fixarea preţurilor; monopol, complicitatea duplicitară; exploatarea prin muncă şi complicitatea guvernamentală, acestea fiind doar cateva dintre ele. De la închiderea deliberată a lui Enron Power California pentru a impulsiona stocurile energetice, până la distribuţia Corporaţiei Bayer de medicamente infectate cu HIV , ar trebui să fie clar pentru cei mai mulţi oameni că, crima corporatistă este constantă şi, adesea, mult mai periculoasă decât "criminalitatea generală", pentru că repercusiunile lor au tendinţa de a afecta grupuri foarte mari de oameni. "Criminalitatea Corporatiilor” apare pentru a asigura rentabilitatea unei afaceri si nu este diferită decât ca aspect de crimele generale care apar din nevoia pentru supravieţuire. În timp ce motivaţia celei din urmă de obicei se bazează pe comiterea de crime pentru a trăi, concernele comit crime în continuare pentru asigurarea poziţiilor lor de putere, de stil de viaţă şi de bogăţie. Aceastea se bazează pe frică. Noţiunea de "avariţie", care se manifestă printr-un climat de insecuritate perpetuu derivat din frica de a pierde ceea ce deţine, serveşte ca factor motivant pentru cele mai multe crime corporative. Este ca o dependenţă de jocuri de noroc. Cu cât ai mai mult, cu atât mai mult doreşti. Această nevroză este perpetuată / întărită de stratificarea socială care creează sistemul monetar, pentru că există o progresie nesfârşită de"Lux" disponibil odată cu creşterea puterii de cumpărare (de exemplu: vile, iahturi, limuzine, diamante, terenuri, etc). Mai multe despre acest aspect vor fi prezentate în următoarea secţiune: "distorsionarea valorilor". Criminalitatea guvernamentală este una din formele cele mai complexe şi mai dificile de conduită de luat în considerare, percepţia guvernului fiind foarte modificată de către valorile predominante ale aceastei clase "conducătoare", perpetuate prin intermediul societăţii, prin intermediul mass-mediei şi şovinismului tradiţional. Cu alte cuvinte, dacă ne uităm înapoi la ororile lui Hitler, de multe ori uităm că mulţi din rândul poporului german, de asemenea, au menţinut valorile sistemului anti-semitism, propagat de către regim prin intermediul pamfletelor şi emisiunilor mass media. Acelaşi lucru se poate spune despre invazia americană din Irak, care a fost alimentată iniţial de sprijinul public, pur şi simplu din cauza urii şi fricii faţă de de aşa-numiţii "terorişti islamici", generate de atacurile de la 11 septembrie 2001. Acestea fiind spuse, hai să punem deoparte valorile noastre tradiţionale de loialitate şi de "patriotism", şi să privim obiectiv la ce reprezintă Guvernul în sistemul monetar. Mai întâi de toate, tuturor membrilor guvernului trebuie să li se acorde un salariu, iar în afară de asta, toate proiectele pe care le concep trebuie să aibă o finanţare. Această finanţare aparent provine din "Taxe" impuse publicului, ori împrumuturi bancare sau de la alte guverne. Taxele fiind generate din "comerţ" sau "venituri comerciale", în timp ce împrumuturile trebuie restituite cu bani proveniţi într-un fel, fie prin intermediul unui comerţ mai abundent, mai multe împrumuturi, sau mai multe impozite, cel puţin teoretic. Scopul primar al guvernului este inventarea de legislaţie regulatorie care să se ocupe de funcţionarea societăţii. Ideal, interesele publice în mare ar fi prima prioritate a guvernului. Din păcate, aşa cum ne arată istoria, nu aşa este, şi rareori a fost cazul. Mai degrabă guvernul aşa cum îl ştim noi este o corporaţie "mamă" pentru toate celelalte corporaţii care au activitate în cadrul economiei ţării respective. Desigur că acest fapt este logic deoarece valoarea unei naţiuni este determinată de starea economiei sale. Asta înseamnă că în guvern apare un conflict de interese în privinţa stării economice a propriei naţiuni, mai specific un interes între cei care se afla în clasa lor: clasa de sus, cei bogaţi.Conflictul de interese sau a unei persoane sau grup care are ceva de câştigat sau pierdut din cauza unei decizii guvenamentale este o stradă cu două sensuri. Un politician poate primi "contribuţii" monetare de la o companie pe care o favorizează cu activitatea lui, astfel compania are de câştigat de la activităţile efectuate în favoarea sa. Lobby-ul şi contribuţiile în America ajung la miliarde de dolari anual şi aceşti bani sunt daţi în totalitate pe premiza că grupurile donatoare vor fi favorizate. În timp ce exemplele de conspiraţii corporative şi guvernamentale sunt enorme, variind de la trecerea de produse farmaceutice netestate de F.D.A., la succesul lobby-ului de petrol în retragerea de la ratificare a Legii Emisiei Zero din California care a forţat eliminarea maşinii electrice, criminalitatea cea mai mare derivată din activitatea guvernului este utilizarea Războiului pentru beneficiul acestor concerne corporative / instituţii financiar - bancare. Cităm cuvintele dublu decoratului Congresului American cu distincţia Medaliei de Onoare, domnul General-Maior Smedley D. Butler: "Războiul este asemenea unei rachete. Aşa a fost dintotdeauna. Este posibil să fie una dintre cele mai vechi, în mod sigur dintre cele mai profitabile afaceri, cu siguranţă cea mai vicioasă. Este singura internaţională prin scop. Este singura afacere în care profitul se socoteşte în dolari, iar pierderile in vieţi omeneşti. O rachetă e cel mai bine descrisă, cred eu, ca pe ceva care nu este ceea ce se pare pentru majoritatea oamenilor. Doar un mic grup "restrâns" ştie despre ce este vorba. Aceasta se desfaşoară în benficiul a celor puţini, însă pe cheltuiala celor mulţi. În timpul unui război câţiva oameni fac averi uriaşe...În timpul Primului Război Mondial, o mână de oameni a cules profiturile de pe urma conflictului. Primul Război Mondial a făcut milionari şi miliardari din cel puţin 21.000 de oameni, conform rapoartelor celui de-al 65-lea Congres american cu privire la veniturile corporaţiilor şi la încasările guvernamentale. Să luăm spre exemplu profiturile înregistrate de 122 de producători de carne, 153 de fabrici de bumbac, 299 de fabrici textile, 49 de oţelării şi 340 de producători de cărbune din timpul războiului. Profituri de mai puţin de 25% erau considerate ieşite din comun. Şi să nu uităm de bancherii care au finanţat Marele Război. Dacă a fost cineva care să pună mâna pe esenţa profitului, aceştia au fost bancherii. Aceştia erau organizaţi sub formă de parteneriate şi nu de organizaţii înregistrate, astfel că nu trebuiau să dea socoteală acţionarilor. Iar profiturile lor erau pe cât de secrete, pe atât de uriaşe. Cum au câştigat bancherii milioanele şi miliardele pe care le deţin nu ştiu, fiindcă acele mici secrete nu au fost făcute publice niciodată, nici măcar înaintea unei instanţe de anchetă a Senatului.” Al Doilea Război Mondial, Războiul din Coreea, Vietnam, şi acum Irak şi Afganistan, au fost la fel. Producţii industriale accelerate, contracte militare, contracte de reconstruire, achiziţie de energie/resurse, finanţare bazată pe credite de la Banca Mondiala cu mare dobandă si de la alte bănci private pentru susţinerea razboiului şi chiar traficul de droguri susţinut de CIA, sunt numai cateva dintre mediile care au beneficiat de afaceri foarte profitabile. Motivaţia războiului este de trei feluri: 1) Profit industrial , maximizat pentru elită 2) Aliniere Geopolitică, pentru a creşte eficienţa şi a facilita profitul industrial şi 3) furturi de resurse. Este cea mai mare boală cauzată de nevoia puterii şi a bogăţiei. Guvernul, cu echipa sa de ucigaşi cu minţi spălate la îndemână, implicat în cea mai inaltă formă de "auto-menţinere", va perpetua sistemul şi atâta timp cât toate resursele din lume rămân 'tezaurizate' pentru interesul câtorva, acest model de Război nu se va sfârsi. Acum, clasificarea de "corupţi" de mai sus este doar o grupare generalizată. Vaste nuanţe ale comportamentului uman din viaţa de zi cu zi sunt de asemenea foarte mult otrăvite de acest mecanism al profitului şi a neonestităţii, variind de la "arta negocierii" unde doi oameni de afaceri sunt în competiţie pentru interesul lor personal, cu o evidentă nepăsare faţă de celalalt, până la dizarmonia construită în relaţia angajator-angajat, unde primul doreşte eficientizarea muncii ca să scadă costurile orei plătite, pe când celălalt doreşte eficientizarea timpului muncit pentru a caştiga mai mult. Linia de bază este aceea că primordialitatea profitului ne menţine într-o mentaliate duală de tipul "noi împotriva lor" prin care sistemul monetar trebuie să funcţioneze, cum ar fi cumpărător-vânzător; angajat-angajator; client-proprietar; a avea - a nu avea. Raportându-se la această realitate, fiecare parte este obligată să creeze condiţiile care sunt cele mai favorabile sieşi, căutând strategii şi strategme încontinuu şi purtând mereu aceeaşi bătălie. Suntem în mod permanent şi constant într-un război unul contra altuia în nevoia de supravieţuire. Această bătălie a creeat din ce în ce mai puţin de-a lungul timpului un mediu de dezvoltare durabilă şi progres uman, şi a generat poluare, boală, o lume abrutizată pe care o vedem în jurul nostru ca şi consecinţă directă.

Mecanismul patru Distorsiunea valorilor Credinţele şi valorile noastre sunt modelate de cultură. În timp ce o bază genetică există pentru a asigura atributele umane şi de comportament, cunoştinţele pe care le avem şi felul în care noi gândim despre noi şi acţionăm pe baza acestor cunoştinţe este fundamental un fenomen de mediu. Sistemul monetar necesită o formă de comunicare pentru a informa publicul despre firmele şi produsele lor care pot fi cumpărate. Această formă de comunicare este numită "reclamă". Caracteristica reclamei este 'promoţia' şi promoţia este o formă de comunicare, care, creează o înclinare în favoarea acelui produs. Cu alte cuvinte, rolul reclamei este de a seduce...sau mai direct- a manipula cumpărătorul pentru a cumpăra produsul. Această manipulare poate avea multe forme, dar cea mai eficientă este manipularea / sau exploatarea publicului cu "valorile" pe care oamenii le găsesc mai importante. Cu toate acestea, înainte de a avansa discuţia, trebuie menţionat faptul că nu a fost întotdeauna cazul tiparelor consumului în masă prezent acum în Statele Unite şi alte ţări. La început America a fost fondată, până la un punct, pe un soi de etică profesională protestantă, conform căreia economiile şi agoniseala erau valorile dominante. Cu toate acestea, până la începutul secolului 20, cu un efort susţinut, comunitatea de afacerişti a început să distorsioneze aceste noţiuni şi să modeleze o nouă armată de consumatori impulsivi, mereu nemulţumiţi şi conştienţi de statutul lor. Agenţiile de publicitate şi-au schimbat argumentele de la cele legate de utilitate, la cele care stârnesc emoţiile şi statutul. Ca urmare, americanul mediu de astăzi consumă de două ori mai mult decât consuma la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Una dintre cele mai puternice forme de "manipulare a valorilor" provine din re-asocierea identităţii persoanei cu un anumit ideal. Patriotismul şi Religia sunt exemple clasice, deoarece prin îndoctrinare de la o vârstă fragedă, o persoană este adesea constânsă să simtă o legătură personală strânsă cu o ţară sau o religie, astfel condiţionând acea persoană să dorească să susţină necondiţionat acele doctrine. Un alt exemplu este conceptul de "modă". Moda ia multe forme, pornind de la hainele purtate de oameni, până chiar la ideologiile pe care le promovează. Pentru a ilustra cât de mult succes a avut industria comercială în manipularea valorilor umane spre câştigul ei, multe persoane pot fi văzute în prezent purtând anumite articole comerciale, fie şi numai pentru a afişa numele unei companii, obţinând astfel de la acestea un statut social aparent sau "o expresie a stilului". Cămaşi semnate "Tommy Hilfinger", poşete marca "Prada" şi ceasuri strălucitoare Rolex sunt exemple de produse pentru care utilitatea sau funcţionalitatea şi-au pierdut în întregime relevanţa, importanţa lor derivând acum din ceea ce ele "reprezintă". Din păcate, ceea ce aceşti oameni de multe ori nu realizează este că acestea sunt nimic mai mult decât mersul reclamelor pentru compania respectivă, pur si simplu. "Statutul" sau "expresia" chiar există în întregime în condiţia "previziunilor valoroase" pentru acea persoană, şi dacă destulă lume începe să fie manipulată în acelaşi mod, o "tendinţă" apare, care consolidează în continuare iluzia cu titlu de identificare colectivă. Aceste tendinţe pot deveni atât de puternice, încât aceia care nu aderă la fad, ar putea fi consideraţi "proscrişi", şi să fie ostracizaţi. Lăsând "vanitatea" la o parte, trebuie să analizăm de asemenea valorile deformate create sub forma mentalităţilor şi a viziunilor asupra lumii. Această nevoie perpetuă de a ne interesa de propria noastră persoană se extinde adesea asemenea cancerului, ocupând şi alte zone ale psihologiei, creând şi confirmând nevroze cum sunt "lăcomia", "invidia" şi "egocentrismul". Lăcomia este, probabil, forţa motrice a permanentizării sistemului monetar, care merge dincolo de simpla sa supravieţuire. Datorită stratificării inerente a bunurilor şi serviciilor (şi de aici a nivelurilor de trai) care sunt la îndemâna celor care au o putere de cumpărare din ce în ce mai mare, fiinţa umană este învăţată să dorească mereu "mai multă" avuţie materială, deoarece acest "mai mult" tinde spre infinit. Rezultă de aici o cultură lipsită de noţiunea de echilibru sau de însemnătate a ceea ce este de fapt important, lucru care îi face adesea pe oameni să îşi pună întrebări asupra propriei lor valori, deoarece nu deţin "ce e mai bun în viaţă" şi aşa mai departe. Invidia pare să înceapă a fi cultivată de la o vârstă foarte fragedă, probabil de când învăţătoarea laudă elevul care ia note bune şi îl ceartă pe cel care nu le ia, făcându-l pe acesta din urmă invidios pe cel care a luat nota mai bună. Indiferent de originea sa, una dintre tacticile clasice ale publicităţii constă în exploatarea acestei nevroze prin utilizarea presei pentru a descrie o persoană care are ceva ce dumneavoastră nu aveţi, creându-vă impresia că aveţi nevoie de acel ceva pentru a vă simţi "egalul" celuilalt.Acest lucru este foarte similar cu lăcomia, excepţia fiind că oamenii cresc pentru a dispreţui pe alţii pentru ceea ce au, creând tensiuni sociale şi adesea conflicte. Deseori ego-ul este definit ca "un simţ de superioritate faţă de alţii". Această distorsiune are, în esenţă, două forme: 1) Superioritatea generală bazată pe clasa de avere / sau de poziţia în ierarhia socială; 2) Aroganţa care priveşte contribuţia creatoare, cerând prestigiu, confirmare sau alte "recompense". Aceasta din urmă pare aproape "firească" în ochii multora, deoarece în ziua de azi, oamenii adoră să "ceară recunoaştere" pentru ideile şi invenţiile lor. Acest lucru se confirmă plenar în sistemul monetar, deoarece, atunci când este vorba despre a face "profit", oamenii sunt efectiv "răsplătiţi" şi "recompensaţi" pentru invenţiile şi acţiunile lor personale. Astfel se exacerbează predispoziţia omului de a cere recunoaştere pentru ceea ce face, chiar şi atunci când aceasta nu are nimic de a face cu banii. Merită relevat faptul că nici o persoană nu "inventează", de fapt, sau nu creează nimic pe cont propriu. Orice idee şi orice creaţie care a apărut vreodată s-a bazat pe contribuţia adusă de munca generaţiilor anterioare, influenţa lor asupra mediului şi/sau feedbackul oferit de cei din jur. Isaac Newton spunea: "Am reuşit să văd la depărtare numai fiindcă m-am urcat pe umerii unor uriaşi". Vroia să spună că şi-a construit cercetarea şi de aici descoperirile pe munca multor mari oameni de ştiinţă care au trăit înaintea lui. De aceea, recunoaşterea sa nu îi aparţine în exclusivitate, ci revine întregului univers de descoperiri ştiinţifice din care a învăţat şi cu care a lucrat. Această formă de egocentrism nu îşi găseşte menirea atunci când omul înţelege că TOATE invenţiile şi descoperirile sunt în realitate rodul unor colaborări succesive, sub o formă sau alta. În ceea ce priveşte distincţia de mai sus a ego-ului ("Superioritatea generală bazată..."), aceasta este o predispoziţie bazată pe clasa socială care, la un anumit nivel, este o metodă psihologică de a-l face pe om să se simtă mai bine pentru că are mai mult decât altul. Unui om bogat care merge pe stradă îi vine mult mai uşor să îl desconsidere pe cel fără adăpost, spunând că "nu e decât un vagabond leneş" decât să îl recunoască drept victimă a culturii din care face parte. La un alt nivel, elitismul orb, sub forma unui fel de "rasism bazat pe clasă socială", îi determină pe oameni să îi desconsidere pe cei cu o putere de cumpărare mai mică drept pur şi simplu "inferiori" sau sau "nedemni", deoarece statutul social, educaţia şi stilul de viaţă pe care şi le permite această elită sunt cu totul intangibile pentru cei lipsiţi de o putere de cumpărare asemănătoare, lucru care creează mari diferenţe aberante de cultură. În sfârşit, valorile noastre sunt bazate pe ceea ce funcţionează şi ne ajută să creem mai uşor, să trăim mai bine. În cazul în care trăim într-un sistem în care concurenţa, recompensa, interesele personale orbeşti, corupţia, vanitatea şi aroganţa sunt promovate, atunci acestea sunt valorile care vor fi constant perpetuate în societate. În timp ce mulţi oameni vor crede în "onestitate, altruism şi umilinţă", este uşor de înţeles de ce aceste calităţi nu se prevalează, pentru că sistemul de supravieţuire în societatea de astăzi nu le suportă sau nu le consolidează.

Mecanismul Cinci Manipularea fiscală Moneda folosită astăzi este numită "fiat" – adică "plată" - ceea ce înseamnă că valoarea sa vine în mod esenţial de la hotărârile guvernului. Cu alte cuvinte, nu există nimic care să "acopere" valoarea ei, altceva decât transpiraţia lucrătorilor care schimbă serviciile lor pentru această monedă. Acum mulţi ani, cele mai multe monede se raportau la o valoare standard în aur, care oferea o bază pseudo empirica pentru valoarea unei bancnote, dar era, totuşi, absolut arbitrară, întrucât sursa valorii era pur şi simplu transferată etalonului aur, care, de asemeni, nu are o valoare intrinsecă. Valoarea oricărui material este dată de raportul între cerere şi ofertă, iar aceste atribute sunt totdeauna în mişcare, deci instabile. Asa-numita ecuaţie "cerere şi ofertă" se aplică de asemenea în mod direct Valorii Monetare. În cadrul sistemului de plăţi, Valoarea derivă din cantitatea de bani aflată în circulaţie în cadrul unei economii. La fel ca orice resursă naturală, cu cât există mai mulţi bani în circulaţie, cu atât scade valoarea monedei de plată, respectiv creşte atunci când există mai puţini bani în circulaţie. Acest fenomen este numit "inflaţie" şi "deflaţie". Simplificând, atunci când în economie sunt pompaţi bani noi fără a ţine cont de cererea de bunuri şi servicii, preţurile vor creşte pe măsură ce valoarea monedei scade în mod proporţional. Acesta este "Efectul Inflaţionar". Cu toate acestea, în cazul în care banii noi sunt puşi rapid în folosinţă pentru a crea bunuri şi servicii, şi există o cerere de achiziţie a acestor produse, pot fi introduşi în economie fără un efect de inflaţie substanţial. Spre exemplu, dacă pe piaţă există o cerere de case noi şi guvernul injectează 1 miliard de dolari noi în economie, şi toţi banii intră în folosinţă pentru a crea case noi, care sunt apoi cumpărate, efectul de inflaţie este minim. Definiţia clasică a Inflaţiei este "creşterea preţurilor" ( inflaţia preţurilor), iar Deflaţia este "scăderea preţurilor'. Cu toate acestea, cauza principală a "Inflaţiei Preţurilor' şi a "Deflaţiei Preţurilor' este creşterea şi scăderea ofertei de bani ( Inflaţia Monetară) Acestea fiind spuse, aceasta nu este singura cauză posibilă a acestor condiţii. Supra/Sub Producţia însăşi poate influenţa acest proces. De asemenea, se poate înregistra o perioadă de inflaţie şi deflaţie în acelaşi timp, ca atunci când apare o criză sistematică care contractă oferta de bani mai rapid decât se poate extinde piaţa. Creşterea ofertei de bani disponibili într-o economie este numită Expansiune Monetară, iar scăderea ei Contracţie Monetară. Atunci când aceste forţe acţionează în acelaşi timp, se obţine o tendinţă ciclică, numită "Ciclul de Expansiune şi Contracţie", cunoscut de asemenea sub numele de "Ciclul de Afaceri" şi "Ciclul de Boom şi Bust" ( mai multe despre acesta mai jos). În general vorbind, perioada de Expansiune este de obicei asociatş cu aşa numita "Creştere Economică", dat fiind faptul că sunt puşi în folosinţă mai mulţi bani şi sunt creeate slujbe noi. Similar, perioada de Contracţie este denumită Recesiune sau Criză economică, deoarece banii se împuţinează şi în consecinţă există mai puţini bani în folosinţă, iar slujbele se pierd şi companiile falimentează. Conceptul de "Creştere Economică" este de obicei definit ca: "majorarea cuantumului de bunuri şi servicii produse de o economie de-a lungul timpului". PIB-ul ("produsul intern brut") este sistemul de măsurare, care în esenţă compară "veniturile" şi "cheltuielile" unei economii într-o anumită perioadă de timp, şi este des folosit pentru a etalona această aşa-numită "Creştere Economică". Înainte de a merge mai departe, trebuie înţeles faptul că întregul concept de Creştere Economică, aşa cum este interpretat în mod tradiţional, nu are nimic în comun cu dezvoltarea umană reală. Nu există creştere economică reală, dat fiind faptul că mecanismul de fond se bazează aproape în totalitate pe cantitatea de lichidităţi( bani) din sistem. Cu alte cuvinte, dacă falsific 100 de milioane de dolari americani şi ţi-i dau pentru a începe o afacere ( tu nu ştii că sunt contrafăcuţi), iar tu cumperi şi renovezi o clădire veche, angajezi o echipă şi începi să fabrici un produs pe care publicul îl va cumpăra, acest fapt va fi considerat a fi o "extindere" a economiei. Tu ai investit în afaceri imobiliare – ai crescut rata angajărilor- şi ai creat un produs nou pe care ceilalţi îl cumpără, aşadar creşte rata de circulaţie a monedei ( "ciclul de consum" ). Având în vedere scenariul de mai sus, ar trebui să ne întrebam: Care a fost creşterea reală? În cazul în care creşterea (extinderea), în oferta de bani poate duce la crearea de locuri de muncă şi de producţie, în timp ce scăderea (contracţia) conduce la pierderea de locuri de muncă şi de producţie, deci care anume a fost câştigul? Pentru a înţelege acest lucru mai clar, trebuie să ne uităm la modul în care banii sunt creaţi şi reglementaţi de către guvern şi / sau banca centrală. Pentru acest exemplu, vom folosi Statele Unite şi banca sa centrală - Rezerva Federală (Federal Reserve). După cum am menţionat mai sus, expansiunea "şi ciclul de contracţie" este un model ciclic, care are de a face cu infuzia şi retragerea de bani din sistem. Acest model este în mare parte controlat şi manipulat de către banca centrală (Federal Reserve), prin Rata dobânzii. O rată a dobânzii este o taxă de încasat de la un debitor (creditat, împrumutat), pentru folosirea unei sume de bani. Această taxă se bazează pe un procent din suma împrumutată. Din moment ce toţi banii în economia SUA şi aproape în fiecare economie din lume este creată din îndatorare, prin împrumuturi , viteza cu care banii intră în existenţă depinde de cât de mult o persoană este dispusă să plătească, în interesul de a achiziţiona acest împrumut. Băncile comerciale iau drept bază de calcul ratele dobânzilor conform valorilor stabilite de către banca centrală. De exemplu, în America, "Prim-rate" este cea mai mică rată a dobânzii practicate de bănci în cele mai solvabile afaceri. Această rată se bazează pe ceea ce se numeşte "Federal Fond Rate ", care este dictată de Rezerva Federală. Acum, nu este scopul acestei cărţi de a diseca complexitatea jargonului financiar şi a tuturor metodelor folosite de sistemul bancar. Cu toate acestea, punctul important aici este să se înţeleagă că Rezerva Federală are puterea de a influenţa ratele dobânzii pentru toate băncile. Aceasta se traduce prin puterea de a controla cantitatea de bani care se împrumută, şi, prin urmare, masa monetară aflată în circulaţie. În cazul în care Rezerva Federală reduce rata dobânzii sale, băncile comerciale şi de investiţii acordă credite (împrumuturi) care devin mai puţin costisitoare şi deci mai accesibile. Atunci când ridică rata dobânzii sale, creditul devine mai scump şi deci mai puţin accesibil. Într-un mediu de dobândă scăzută mai multe persoane sunt susceptibile de a împrumuta bani, de a-i pune în folosinţă şi de a crea aşa-numita "creştere economică" (extindere). Într-un mediu de dobândă mare, mai puţini îşi pot permite de a împrumuta bani, mai puţini bani sunt utilizati şi creşterea economică încetineşte (se produce “contracţia”).Acest lucru defineşte aşa-numitul "ciclu de afaceri" şi Federal Reserve, prin manipularea ratei dobânzii poate "accelera", expansiunea şi contracţia de bani fără altă intervenţie, într-un anumit grad. De ce este necesar ca Rezerva Federală să controleze circuitul economic? Pentru a înţelege acest lucru, aveţi nevoie să vă amintiţi că (1) toţi banii sunt creaţi din datorii (credite), şi (2) creşterea ofertei de bani poate duce la inflaţie. În cazul în care masei monetare i-a fost permis să crească în mod constant (extindere), este pur şi simplu o chestiune de timp înainte ca piaţa să devină saturată cu un exces de lichiditate sufocant asupra rezultatelor creşterii economice. Acest lucru va duce la Inflaţie, la deprecierea valoarei monedei, la creşterea preţurilor. De asemenea, restanţele datoriei sunt direct proporţionale cu oferta de bani, deci cu cât mai mult o economie "se extinde", cu atât mai mare este datoria creată. Această opţiune stabileşte o criză inevitabilă sistematică pentru nevoia de bani necesari pentru plata dobânzilor încasate din împrumuturi, bani care nu există în economie, în mod indiscutabil. Prin urmare, există întotdeauna datorii restante mai mari decât banii disponibili aflaţi în circulaţie. Odată ce datoria creşte mai mult decât o persoană / companie îşi poate permite, deficitul începe (de multe ori într-un mod sistematic), creditele încetinesc şi/sau se sistează şi masa monetară se contractă. Acest scenariu care creează datorii copleşitoare şi expansiune nulă ar putea fi denumit "eşec financiar", foarte simplu. Acum, înainte de a merge mai departe, avem nevoie să vorbim despre Datorii. Trebuie să fie clar înţeles că datoria în sine este, de asemenea, un instrument foarte activ pentru controlul social, dar nu în modul în care credeţi. Într-un sistem monetar, întreaga structură se bazează pe participarea umană. Structura ierarhică este întotdeauna, astfel încât cei din partea de sus a piramidei întotdeauna beneficiază mai mult decât majoritatea din partea de jos. Prin urmare, păstrarea motivaţiei oamenilor sa fie angajaţi şi teama lor de a nu-si pierde locurile de muncă şi, astfel, servilismul, este o circumstanţă pozitivă pentru cei din partea de sus. O persoană, care "are nevoie” de un loc de muncă, este mult mai probabil să ia un salariu mai mic, şi mai puţin probabil, să cauzeze probleme.Una dintre modalităţile cele mai de încredere pentru a atrage oamenii la muncă şi de a-i menţine subordonaţi este de a-i pune în datorii. O persoană cu o mulţime de datorii va fi mult mai supusa faţă de sistem, decât o persoană care nu are nici o datorie. Despre acest mecanism de "datorie şi sclavie", se vorbeşte foarte puţin, pentru că cei mai mulţi pur şi simplu nu se gândesc la el. Fiecare dolar în existenţă teoretic trebuie să fie plătit înapoi la sistemul bancar şi, pentru a plăti aceşti bani înapoi, aceştia trebuie să fie "câştigaţi" de către părţi, de obicei, prin intermediul unui "salariu" sau "profit", prin urmare, necesită serviciu / servitute umană. Această problemă este agravată de realitatea că există întotdeauna datorii restante mai mult decât banii existenţi (ca urmare a dobânzilor practicate), ceea ce face încercarea publicului de a "atinge pragul de rentabilitate", în cadrul sistemului, inutilă. Întotdeauna vor exista mai multe datorii care trebuiesc plătite înapoi, asigurând sclavia a maselor. Acum, în capitolul următor, vom continua analiza noastră a sistemului financiar şi a politicilor sale pentru a sublinia modul în care eşecurile repetate ale sistemului sunt construite chiar în structura sa, într-un fel sau altul.

* wordnet.princeton.edu/perl/webwn ** en.wikipedia.org/wiki/Capitalism *** en.wikipedia.org/wiki/Free_market